Madona Neagră 6A

Dorința combinată cu provocare, emoții și curaj mă determină să continui povestea în cheile mele de suflet. Înainte de un traseu greu încerc să mă familiarizez cu schița lui, fiecare lungime să îmi fie explicată bine și astfel să sper la o reușită. Acest traseu nu era în program. A venit o dată cu antrenamentul și evoluția în alpinism. Somnul în noaptea de dinainte de traseu vine greu, iar tratativele de a mânca dimineața nu lipsesc. Cu toate acestea duminică dimineața, 4 septembrie, zgribulită de frig și de emoții pornim spre primul traseu 6 A bătut în chei. Madona Neagră.

Primele raze de soare ne spală fața încă de pe potecă. Ajunși la baza traseului nu știm de ce tremurăm, de frig sau de emoții ... Filând din prima lungime, încerc să nu mă uit la numele traseului pentru că îmi provoacă emoții. La semnalul de plecare îmi iau inima în dinți , încă de la primul piton simt că va fi o lungime tare. Totul merge bine, până în momentul în care la cațiva m de regrupare, încerc să recuperez o buclă și o scăriță de sub o surplombă. Neatenția și graba să scap de prima lungime, mă fac să scap scărița. O văd cum cade și câteva secunde rămân nemișcată. Frica se instalează în oase. Știam că o să ne retragem. Insist să ne retragem traversând înapoi la un copac, de unde am cobor câtiva m până la inele de rapel ale unui traseu de escaladă.

Un sentiment de regret și nesiguranță mă copleșește, nu eram obișnuită cu gustul retragerii, mi se pare destul de amar, însă încerc să îmi adun forțele și să nu renunț. Așa că ziua o continuăm cu traseul Brânele de Piatră 4B, două lungimi de coardă.

Dorința și ambiția îmi dau putere să o luăm de la capăt, să ne mai înfruntăm o dată temerile, să ne adunăm curaj și a doua zi să intrăm în traseu. De data aceasta dormim bine, mâncăm bine dimineața, și la ora 8 suntem la intrarea în traseu. Totul merge bine până în prima regrupare și asta îmi dă mai mult curaj. A doua lungime debutează cu un horn. În timp ce mă luptam cu el aud un clinc scurt. Și mă uit în jos. Carba de la zelb s-a hotărât ca traseul acesta nu era de nasul ei și s-a aruncat în apă. Nu, nu, nu. Mă așteptă un diedru surplombant și nu mă lăsam copleșită de aceeași frică. Ajunsă în a doua regrupare, soarele își face apariția și pornesc cu zâmbetul pe buze în a treia lungime. Textura cordelinei albe la care mă uitam bine din Vigh Tibor, o simt în sfârșit în mână. Ajunși în Vârful piciorului, ultimul punct posibil de retragere, e abia 10 jumate, dar toate merg bine așa că avansăm. În a patra lungime începe traverseul spre dreapta. Teoretic trebuia să fie o lungime ușoară, însă pașii abordați haotic în micile surplombe și gândul la marele traverseu mă fac să-mi pierd un pic curajul. Abia acum ajungem la baza lungimilor importante.

Marele traverseu și lungimea de turn. Piton, piton, piton ... îmi aduc aminte că cineva spunea că sunt spituri. Se schimbă un pic perspectiva dar nimic nu ne mai descurajează. Colegul de coardă se luptă cu scărițele, eu mă lupt să nu adorm. Îmi schimb poziția din minut în minut și cânt. După mult timp primesc semnalul de pornire și instant mă trezesc. Pitoanele sunt depărtate, așa că am nevoie de un pic de intuiție și rapiditate. Ajunsă sub tavan, își face apariția și renumita icoană, montată acolo de Octiavian Brătilă (Bulinel) autorul traseului. Încerc să mă echilibrez și să mulțumesc. Icoana este un strop de calm în agitația pe care o creezi încercând să treci cu bine de lungimea aceasta. Încet, încet simțeam cum greul trece, prizele sunt din ce în ce mai mari, și surpriză.

Pe o treaptă înierbată , stă un piton. Un cadou mai frumos nu se putea. Ajunși în regrupare sub turn ne tragem un pic sufletul. E destul de comodă, bine ar fi și niște umbră însă pretențile nu sunt mari. Ceea ce îmi doresc este să gust cât mai repede din lungimea de turn. Ultimul pas pe care trebuia să îl trec. Întrebările frecvente: E greu? O sa pot?, nu lipseau, și în scurt timp mi-a venit rândul. Nu m-am gândit decât la sentimentul pe care o să îl am când o să termin această lungime. Am dat tot ce am putut din mine, nu am stat nicio clipă să mă gândesc cum abordez pașii, am călcat în scărițe și ajunsă în vârf nu îmi venea să cred. A fost un sentiment unic, lacrimile s-au bucurat și ele de succes, într-un cuvânt euforie. Am reușit, de aici încolo puteam trece de orice obstacol.

Deja ora 16 luăm o scurtă pauză și ne pregătim de ultimele două lungimi. Ultima lungime o putem numi cireașa de pe tort. Totuși când crezi că ai trecut de greu , în ultima lungime, ultimul pas te așteapta un traverseu nu prea ușor. Scoat nasul în creastă și savurez apusul cu o satisfacție maximă.