Semper Fidelis

Chiar dacă prognozele spun ploaie, frig, ca de obicei eu mă pornesc la drum. De data aceasta îmi propun să cutreier munții Călimani în căutarea anotimpului pierdut. Fiecare tură are povestirea ei, însa tura aceasta are povestea ei.

Totul începe sâmbătă, în Piatra Fântânele, când doi căței străini, foarte înfometați dau târcoale zonei. În scurt timp un bătrân furios cu o bâtă în mână vine la mine: „Unde’s câinii? Batăi soarele că mi-or stricat două oi, da vorbitam io cu vânătoru să-i împuște!”. Așa că, duminică dimineață decid să îi iau cu mine pe munte pentru a-i salva de furia oamenilor din zonă. Îi ademenesc cu mâncare primii o sută de metri , iar următorii cu dragoste. Plini de energie și de joacă îmi transmit un sentiment de libertate și optimism.

Intru în pădure și țin banda roșie. Urc și tot urc timp în care încerc să le câștig încrederea. În prima poiană la un pahar de ceai facem cunoștință. Unul dintre ei, mai șmecher, este Yin iar celălalt mai timid Yang. Ne continuăm drumul liniștiți până în Poiana Terha unde Yin vine la mine cu o blană de oaie în gură pe care mândru o îngroapă bine pentru zile mai rele. Norii încep să se spargă și ies la iveală vârful Străcior și în depărtare și Pietrosul. Foarte greu dau de apă, izvoarele fiind probabil înghețate. Noroc însă că frigul îmi ține de sete. Jnepenii își fac apariția. Ajunsă în golul alpin rămân blocată. Soarele mai are un pic și apune. Grăbesc pasul și ajung pe vârful Străcior. Ceața, vânt, înca o ora de lumină așa că decid să o iau pe Piciorul Bistriciorului. Un apus apocaliptic mă ține în loc câteva minute.

În depărtare văd o poiană și o stână, însă drumul până acolo este o lungă aventură printre jnepeni. Cărarea este curățată de jnepeni, însă nu și de zăpadă. La fiecare pas câte o urmă de urs. Noaptea se lasă, cățeii sunt din ce în ce mai agitați. Cânt, încerc să fac gălăgie cu bețele și în același timp să îmi păstrez calmul. După ce ies dintre jnepeni , mă abat de la marcaj și cobor într-o poiană în căutarea stânei. O căsuță din lemn îmi aduce zâmbetul pe buze. Pe bârnele ei fiecare cioban și-a scris numele și anul în care a păstorit. Gătesc ceva bun, un ceai cald și toți ne punem la somn. Îmi țin respirația pentru a-mi ciuli urechile și orice sunet neașteptat îmi deschide mari ochii. Încerc să adorm, să treacă mai repede timpul. Spre dimineață lătratul câinilor mă trezește și imediat cum mă aude vorbind sar pe mine bucuroși și mă scutesc să mai merg la izvor să mă spăl pe față. Frigul îmi frica de a ieși din sac. Îmi iau inima în dinți, îmi fac repede bagajele și pornesc la drum. Tristețea mă cuprinde la gândul că dupa-masă cobor în Dornișoara și trebuie să mă despărt de ei. Eu știam, ei nu.

Țin banda roșie prin pădure, ajung în Curmătura Tihului, urc pe Vf. Gruiu și urmez Drumul Mariei Tereze. Încerc să prind punctul galben pentru a coborî la drumul forestier care duce spre Dornișoara. Ajung la Monumentul de la Gruiu de unde decid să cobor pe un drum marcat cu cruce neagră. Ajunsă la drumul forestier mă intersectez și cu punctul galben, marcaj recondiționat. Drumul spre Dornișoara este din ce în ce mai greu, mai trist. Nu imi venea să cred cât de tare m-am atașat de acești câini, care au venit cu mine necondiționat pe munte, pe care i-am salvat dar de care acum trebuie să mă despart. Ajunsă în sat, un localnic îmi spune că în zece minute pleacă trenul spre Vatra Dornei. Nu m-am putut uita în ochii lor. Am intrat în tren și îi auzeam cum plângeau la ușă. Ultima dată i-am văzut în geamul de la gară alergând după tren. I-am lăsat în libertatea lor de la poalele munților, cu speranța că o să ne mai întâlnim ...

Fotografii : http://www.facebook.com/media/set/?set=a.306916955991462.91276.100000194805009&type=1&l=a6be1f8e47

Micii clasici

O dimineață fără emoții în Cheile Turzii...

Ceva nou pentru mine. Salut Peretele Uriaș și mă îndrept spre Peretele Erasmus Nyarady.

Descopăr o altă expresie a cheilor, nuanțe noi de culori și textură diferită a stâncii. Îmi încep ziua cu Erasmus Nyarady, 4B. Nu am cum să pierd linia traseului pentru că este singurul din perete pe pitoane. Primele două lungimi traversez ușor dreapta pe niște prize impunătoare și regrupez la umbra unui copac. Prietena mea sopârlă îmi ține companie până când colegul de coardă ajunge în ultima regrupare de unde facem rapel pe linia traseului Acvila.

Decidem să urcăm spre Peretele Caprelor pe un vâlcel cu cabluri pentru a ajunge la accesul în Traseul Peretele Caprelor. Un traseu scurt de două lungimi, înierbat și friabil. Prima lungime ține linia crestei , iar dupa 20 de m zâmbesc la întâlnirea unui piton.
Urmează un traverseu stânga până la prima regrupare. Suntem în grafic, dar niciodată nu știi ce se poate întâmpla ... În a doua lungime după traversarea unei fisuri frumoase, primul ajunge în creastă și vede mult în dreapta regruparea traseului. Traversează, regrupează și de la ultimul piton mă lasă pe mine cap. Ajunsă în creastă, datoria mea este de a căuta două ancore chimice. Sus , jos , stânga, dreapta , nimic. Toată distracția durează jumătate de oră timp în care cațăr, descațăr și în sfârșit la 7 m sub mine pe linia crestei găsesc ancorele de rapel din Asta la Vista. Foarte ciudată senzația să bag zelbul în ancoră, văd un adeziv alb în jurul lor.

Ziua e tot mai scurtă și o simt pe proprii ochi iar retragerea este destul de expusă așa că ne grăbim. Ajunsă în potecă rămân fără cuvinte. O pagină ruptă dintr-un basm, un spectacol al naturii care se desfășoară sub ochii mei . Lumina lunii descoperă din întuneric Peretele Uriaș, lăsându-mă să descifrez toate lungimile dar un sentiment de frică mă cuprinde imediat. Nu îmi vine să cred ce văd , ce simt ... mă opresc să savurez pe podeț spectacolul. Sunt ca un aparat de fotografiat. Încerc să captez toată lumina, fixez parametrii de expunere, declanșez ... tipărind astfel în memorie fiecare detaliu.

A doua zi ne îndreptăm spre Turnul lui Mihai Borș. Traversăm Hașdatele și urcăm pe urme de cărări. Recunoaștem Hornul lui Marac în dreapta iar în fața noastră tavanele. Distingem linia crestei și încercăm să ajungem la ea. Creasta Mihai Borș este un traseu de 5 lungimi de coardă 4A. Regrupări comode, fiecare lungime are un pas interesant de trecut, ce mai ? Plimbarea de duminică perfectă. În ultima lungime capul de coardă ține linia crestei care îl duce la niște fețe spălate fără pitoane. Mă așteaptă și pe mine dar mi se pare cam ciudat traseul pe care a continuat el așa că mă retrag stânga din creastă unde ha! Două pitoane stăteau bine mersi la umbra unui copac. Ne dăm întâlnire în regrupare unde ronțăim un măr și pornim spre Peretele Alghinelor . Accesul spre Creasta Sură ne ia cam 40 de minute. Trecem prin vâlcel , traversăm o fereastră și ne legăm în coardă. Prima lungime din Creasta Sură este destul de friabilă, dar este urmată de două lungimi cu pași frumoși pe care îi savurăm din plin la apusul soarelui. Batem palma și îmi scot din buzunar o piele de șarpe găsită în Creasta Mihai Borș!