În căutarea zăpezii....

Pe ultima sută de metri din an nu m-am putut abține să nu salut munții.
După o perioadă în care doar visam la ei, a venit vremea să îmi bag hainele în rucsac, să nu îmi pese ce spune nenea Meteo și dacă tot nu a venit zăpada la Cluj, să merg eu la ea. Așa că împreună cu bunul meu prieten Radu am hotărât că nu se mai poate așa.
Îmi era dor să calc pământul și să simt mirosul rece al muntelui. Să mă regăsesc.
Aveam nevoie de o tură în care să îmi hranesc fiecare celulă din corp cu culorile, vântul și mirosul brazilor din Piatra Craiului ...așa că drumul până la Brașov a fost destul de lung.
E sâmbătă dimineața și nerăbdători așteptăm trenul personal care ne va duce până în Zărnești. Împreună cu Bubu, cunoscător al zonei, urcăm spre cabana Curmătura pe Valea Râului Mare. Primi stropi de ploaie își fac apariția și vântul puternic ne dă bun venit. Urcarea este minunată, încerc să savurez fiecare pas.
Ajungem în locul în care ploaia se metamorfozează în ninsoare și Radu nu se abține să nu facă un bulgăre de zăpadă.
Ajungem în Poiana Zănoaga (1314 m) unde vizibilitatea din păcate e slabă, în schimb cărarea îngustă prin pădure până la cabană este ruptă din poveste. Este deja târziu, vremea nu este extraordinară așa că decidem să bem un vin fiert la apusul soarelui.
Cine se aseamănă se adună deci în scurt timp apar oameni cunoscuți.
Dumincă dimineța după ce savurăm răsăritul decidem să facem o plimbare până pe Piatra Mică (1816 m). Fără piolet și colțari nu riscăm să pornim pe creastă. Punctul albastru ne duce până pe Șaua Curmătura. Cu mare atenție urcăm până pe Creasta Pietrei Mici unde ne fotosintetizăm un pic și ne bucurăm de piesaj.
Dacă până acum când ajungeam pe un vârf îmi bătea inima de la efort acum îmi bate de emoții. Un sentiment de liniște mă cuprinde și cu lacrimi în ochi îmi iau rămas bun pe anul acesta de la munții mei. Batem palma, ne punem o dorință și pornim spre casă.
Singurul lucru frumos sigur din viața mea este muntele. E mereu acolo...

Semper Fidelis

Chiar dacă prognozele spun ploaie, frig, ca de obicei eu mă pornesc la drum. De data aceasta îmi propun să cutreier munții Călimani în căutarea anotimpului pierdut. Fiecare tură are povestirea ei, însa tura aceasta are povestea ei.

Totul începe sâmbătă, în Piatra Fântânele, când doi căței străini, foarte înfometați dau târcoale zonei. În scurt timp un bătrân furios cu o bâtă în mână vine la mine: „Unde’s câinii? Batăi soarele că mi-or stricat două oi, da vorbitam io cu vânătoru să-i împuște!”. Așa că, duminică dimineață decid să îi iau cu mine pe munte pentru a-i salva de furia oamenilor din zonă. Îi ademenesc cu mâncare primii o sută de metri , iar următorii cu dragoste. Plini de energie și de joacă îmi transmit un sentiment de libertate și optimism.

Intru în pădure și țin banda roșie. Urc și tot urc timp în care încerc să le câștig încrederea. În prima poiană la un pahar de ceai facem cunoștință. Unul dintre ei, mai șmecher, este Yin iar celălalt mai timid Yang. Ne continuăm drumul liniștiți până în Poiana Terha unde Yin vine la mine cu o blană de oaie în gură pe care mândru o îngroapă bine pentru zile mai rele. Norii încep să se spargă și ies la iveală vârful Străcior și în depărtare și Pietrosul. Foarte greu dau de apă, izvoarele fiind probabil înghețate. Noroc însă că frigul îmi ține de sete. Jnepenii își fac apariția. Ajunsă în golul alpin rămân blocată. Soarele mai are un pic și apune. Grăbesc pasul și ajung pe vârful Străcior. Ceața, vânt, înca o ora de lumină așa că decid să o iau pe Piciorul Bistriciorului. Un apus apocaliptic mă ține în loc câteva minute.

În depărtare văd o poiană și o stână, însă drumul până acolo este o lungă aventură printre jnepeni. Cărarea este curățată de jnepeni, însă nu și de zăpadă. La fiecare pas câte o urmă de urs. Noaptea se lasă, cățeii sunt din ce în ce mai agitați. Cânt, încerc să fac gălăgie cu bețele și în același timp să îmi păstrez calmul. După ce ies dintre jnepeni , mă abat de la marcaj și cobor într-o poiană în căutarea stânei. O căsuță din lemn îmi aduce zâmbetul pe buze. Pe bârnele ei fiecare cioban și-a scris numele și anul în care a păstorit. Gătesc ceva bun, un ceai cald și toți ne punem la somn. Îmi țin respirația pentru a-mi ciuli urechile și orice sunet neașteptat îmi deschide mari ochii. Încerc să adorm, să treacă mai repede timpul. Spre dimineață lătratul câinilor mă trezește și imediat cum mă aude vorbind sar pe mine bucuroși și mă scutesc să mai merg la izvor să mă spăl pe față. Frigul îmi frica de a ieși din sac. Îmi iau inima în dinți, îmi fac repede bagajele și pornesc la drum. Tristețea mă cuprinde la gândul că dupa-masă cobor în Dornișoara și trebuie să mă despărt de ei. Eu știam, ei nu.

Țin banda roșie prin pădure, ajung în Curmătura Tihului, urc pe Vf. Gruiu și urmez Drumul Mariei Tereze. Încerc să prind punctul galben pentru a coborî la drumul forestier care duce spre Dornișoara. Ajung la Monumentul de la Gruiu de unde decid să cobor pe un drum marcat cu cruce neagră. Ajunsă la drumul forestier mă intersectez și cu punctul galben, marcaj recondiționat. Drumul spre Dornișoara este din ce în ce mai greu, mai trist. Nu imi venea să cred cât de tare m-am atașat de acești câini, care au venit cu mine necondiționat pe munte, pe care i-am salvat dar de care acum trebuie să mă despart. Ajunsă în sat, un localnic îmi spune că în zece minute pleacă trenul spre Vatra Dornei. Nu m-am putut uita în ochii lor. Am intrat în tren și îi auzeam cum plângeau la ușă. Ultima dată i-am văzut în geamul de la gară alergând după tren. I-am lăsat în libertatea lor de la poalele munților, cu speranța că o să ne mai întâlnim ...

Fotografii : http://www.facebook.com/media/set/?set=a.306916955991462.91276.100000194805009&type=1&l=a6be1f8e47

Micii clasici

O dimineață fără emoții în Cheile Turzii...

Ceva nou pentru mine. Salut Peretele Uriaș și mă îndrept spre Peretele Erasmus Nyarady.

Descopăr o altă expresie a cheilor, nuanțe noi de culori și textură diferită a stâncii. Îmi încep ziua cu Erasmus Nyarady, 4B. Nu am cum să pierd linia traseului pentru că este singurul din perete pe pitoane. Primele două lungimi traversez ușor dreapta pe niște prize impunătoare și regrupez la umbra unui copac. Prietena mea sopârlă îmi ține companie până când colegul de coardă ajunge în ultima regrupare de unde facem rapel pe linia traseului Acvila.

Decidem să urcăm spre Peretele Caprelor pe un vâlcel cu cabluri pentru a ajunge la accesul în Traseul Peretele Caprelor. Un traseu scurt de două lungimi, înierbat și friabil. Prima lungime ține linia crestei , iar dupa 20 de m zâmbesc la întâlnirea unui piton.
Urmează un traverseu stânga până la prima regrupare. Suntem în grafic, dar niciodată nu știi ce se poate întâmpla ... În a doua lungime după traversarea unei fisuri frumoase, primul ajunge în creastă și vede mult în dreapta regruparea traseului. Traversează, regrupează și de la ultimul piton mă lasă pe mine cap. Ajunsă în creastă, datoria mea este de a căuta două ancore chimice. Sus , jos , stânga, dreapta , nimic. Toată distracția durează jumătate de oră timp în care cațăr, descațăr și în sfârșit la 7 m sub mine pe linia crestei găsesc ancorele de rapel din Asta la Vista. Foarte ciudată senzația să bag zelbul în ancoră, văd un adeziv alb în jurul lor.

Ziua e tot mai scurtă și o simt pe proprii ochi iar retragerea este destul de expusă așa că ne grăbim. Ajunsă în potecă rămân fără cuvinte. O pagină ruptă dintr-un basm, un spectacol al naturii care se desfășoară sub ochii mei . Lumina lunii descoperă din întuneric Peretele Uriaș, lăsându-mă să descifrez toate lungimile dar un sentiment de frică mă cuprinde imediat. Nu îmi vine să cred ce văd , ce simt ... mă opresc să savurez pe podeț spectacolul. Sunt ca un aparat de fotografiat. Încerc să captez toată lumina, fixez parametrii de expunere, declanșez ... tipărind astfel în memorie fiecare detaliu.

A doua zi ne îndreptăm spre Turnul lui Mihai Borș. Traversăm Hașdatele și urcăm pe urme de cărări. Recunoaștem Hornul lui Marac în dreapta iar în fața noastră tavanele. Distingem linia crestei și încercăm să ajungem la ea. Creasta Mihai Borș este un traseu de 5 lungimi de coardă 4A. Regrupări comode, fiecare lungime are un pas interesant de trecut, ce mai ? Plimbarea de duminică perfectă. În ultima lungime capul de coardă ține linia crestei care îl duce la niște fețe spălate fără pitoane. Mă așteaptă și pe mine dar mi se pare cam ciudat traseul pe care a continuat el așa că mă retrag stânga din creastă unde ha! Două pitoane stăteau bine mersi la umbra unui copac. Ne dăm întâlnire în regrupare unde ronțăim un măr și pornim spre Peretele Alghinelor . Accesul spre Creasta Sură ne ia cam 40 de minute. Trecem prin vâlcel , traversăm o fereastră și ne legăm în coardă. Prima lungime din Creasta Sură este destul de friabilă, dar este urmată de două lungimi cu pași frumoși pe care îi savurăm din plin la apusul soarelui. Batem palma și îmi scot din buzunar o piele de șarpe găsită în Creasta Mihai Borș!

Madona Neagră 6A

Dorința combinată cu provocare, emoții și curaj mă determină să continui povestea în cheile mele de suflet. Înainte de un traseu greu încerc să mă familiarizez cu schița lui, fiecare lungime să îmi fie explicată bine și astfel să sper la o reușită. Acest traseu nu era în program. A venit o dată cu antrenamentul și evoluția în alpinism. Somnul în noaptea de dinainte de traseu vine greu, iar tratativele de a mânca dimineața nu lipsesc. Cu toate acestea duminică dimineața, 4 septembrie, zgribulită de frig și de emoții pornim spre primul traseu 6 A bătut în chei. Madona Neagră.

Primele raze de soare ne spală fața încă de pe potecă. Ajunși la baza traseului nu știm de ce tremurăm, de frig sau de emoții ... Filând din prima lungime, încerc să nu mă uit la numele traseului pentru că îmi provoacă emoții. La semnalul de plecare îmi iau inima în dinți , încă de la primul piton simt că va fi o lungime tare. Totul merge bine, până în momentul în care la cațiva m de regrupare, încerc să recuperez o buclă și o scăriță de sub o surplombă. Neatenția și graba să scap de prima lungime, mă fac să scap scărița. O văd cum cade și câteva secunde rămân nemișcată. Frica se instalează în oase. Știam că o să ne retragem. Insist să ne retragem traversând înapoi la un copac, de unde am cobor câtiva m până la inele de rapel ale unui traseu de escaladă.

Un sentiment de regret și nesiguranță mă copleșește, nu eram obișnuită cu gustul retragerii, mi se pare destul de amar, însă încerc să îmi adun forțele și să nu renunț. Așa că ziua o continuăm cu traseul Brânele de Piatră 4B, două lungimi de coardă.

Dorința și ambiția îmi dau putere să o luăm de la capăt, să ne mai înfruntăm o dată temerile, să ne adunăm curaj și a doua zi să intrăm în traseu. De data aceasta dormim bine, mâncăm bine dimineața, și la ora 8 suntem la intrarea în traseu. Totul merge bine până în prima regrupare și asta îmi dă mai mult curaj. A doua lungime debutează cu un horn. În timp ce mă luptam cu el aud un clinc scurt. Și mă uit în jos. Carba de la zelb s-a hotărât ca traseul acesta nu era de nasul ei și s-a aruncat în apă. Nu, nu, nu. Mă așteptă un diedru surplombant și nu mă lăsam copleșită de aceeași frică. Ajunsă în a doua regrupare, soarele își face apariția și pornesc cu zâmbetul pe buze în a treia lungime. Textura cordelinei albe la care mă uitam bine din Vigh Tibor, o simt în sfârșit în mână. Ajunși în Vârful piciorului, ultimul punct posibil de retragere, e abia 10 jumate, dar toate merg bine așa că avansăm. În a patra lungime începe traverseul spre dreapta. Teoretic trebuia să fie o lungime ușoară, însă pașii abordați haotic în micile surplombe și gândul la marele traverseu mă fac să-mi pierd un pic curajul. Abia acum ajungem la baza lungimilor importante.

Marele traverseu și lungimea de turn. Piton, piton, piton ... îmi aduc aminte că cineva spunea că sunt spituri. Se schimbă un pic perspectiva dar nimic nu ne mai descurajează. Colegul de coardă se luptă cu scărițele, eu mă lupt să nu adorm. Îmi schimb poziția din minut în minut și cânt. După mult timp primesc semnalul de pornire și instant mă trezesc. Pitoanele sunt depărtate, așa că am nevoie de un pic de intuiție și rapiditate. Ajunsă sub tavan, își face apariția și renumita icoană, montată acolo de Octiavian Brătilă (Bulinel) autorul traseului. Încerc să mă echilibrez și să mulțumesc. Icoana este un strop de calm în agitația pe care o creezi încercând să treci cu bine de lungimea aceasta. Încet, încet simțeam cum greul trece, prizele sunt din ce în ce mai mari, și surpriză.

Pe o treaptă înierbată , stă un piton. Un cadou mai frumos nu se putea. Ajunși în regrupare sub turn ne tragem un pic sufletul. E destul de comodă, bine ar fi și niște umbră însă pretențile nu sunt mari. Ceea ce îmi doresc este să gust cât mai repede din lungimea de turn. Ultimul pas pe care trebuia să îl trec. Întrebările frecvente: E greu? O sa pot?, nu lipseau, și în scurt timp mi-a venit rândul. Nu m-am gândit decât la sentimentul pe care o să îl am când o să termin această lungime. Am dat tot ce am putut din mine, nu am stat nicio clipă să mă gândesc cum abordez pașii, am călcat în scărițe și ajunsă în vârf nu îmi venea să cred. A fost un sentiment unic, lacrimile s-au bucurat și ele de succes, într-un cuvânt euforie. Am reușit, de aici încolo puteam trece de orice obstacol.

Deja ora 16 luăm o scurtă pauză și ne pregătim de ultimele două lungimi. Ultima lungime o putem numi cireașa de pe tort. Totuși când crezi că ai trecut de greu , în ultima lungime, ultimul pas te așteapta un traverseu nu prea ușor. Scoat nasul în creastă și savurez apusul cu o satisfacție maximă.

Vigh Tibor 5B

Un traseu din Peretele Uriaș, îmi aduce zâmbetul pe buze în prima dimineață de toamnă. Accesul la traseu presupune traversarea văii, un moment revigorant înainte de prima lumgime. Cățărarea începe frumos cu un horn simplu, un mic traverseu spre stânga și sunt în prima regrupare. Cu cât avansez totul devine din ce în ce mai familiar. După a doua lungime în care dau cu nasul de câteva surplombe și o lungime de creastă ajung în vârful Piciorului Peretelui Uriaș. În dreapta mea pitoane din traseul Madona Neagră își fac apariția, colegul de coardă îmi arată linia traseului și o mică cordelină de culoare albă dintr-un pas care o să mă ajute în viitor. Gândul îmi zboară la cum o să fie, și emoțiile își fac apariția imediat.

Traseul continuă frumos cu două lungimi în care traversez câteva fisuri și hornuri mai la liber,mai la artificial și încet, încet ajug la porțiunea cheie a traseului. Traverseul. Cât timp capul de coardă jonglează cu scărițele pe această lungime , eu stau suspendată într-o regrupare aeriană ... abia aștept să pornesc și eu. Deasupra mea își face apariția placa memorială Vigh Tibor 1937-1977. Primul picior în scăriță îmi dă curaj, manevrarea lor începe să îmi placă, și emoțiile trec repede. Organizarea și concentrarea este foarte importantă când te cațeri artificial.

Încă doua lungimi de creastă în care pornesc cap de coardă in căutarea pitoanelor.

Quo Vadis 5B

Quo Vadis în traducere “Unde mergi” este un traseu 5B, 6 lungimi de coardă din Peretele Uriaș, Cheile Turzii. Încet, încet am reușit să îmi fac curaj, și să intru în cel mai frumos și plin de istorie perete din chei. Ca de obicei emoțile se simt în coardă încă din prima lungime. Primele două lungimi, mai ușoare cațăr pe Piciorul Peretelui Uriaș.

Traversee, surplombe mici și iată-mă în Peretele Porumbeilor. De aici cățărarea devine mai dificilă, înaintez cu mare atenție să nu mă rătăcesc în traseele care urcă paralel: Peretele Porumbeilor sau Vigh Tibor, și regrupăm după 50 de m.Încă o lungime ușoară dar asigurată rar mă duce la baza lungimii cheie a traseului, pentru care aveam emoții.

Parca culoarea închisă a stâncii face pașii mai greu de trecut mai ales când sub tine stau 150 de m . Priveliștea din horn este de neuitat, păcat că nu am avut spațiu și curaj să o pozez. După 10 m de horn și o poziție în ramonaj, ieșirea este superbă , parcă ai simți nevoia de un piton în jur dar următorul este mult deasupra , așa că pui mâna pe stâncă și nu o mai lași. Un iuhuu sănătos marchează ieșirea în creastă.

Alt eveniment special în acest traseu a fost ultima lungime de creastă unde am pornit prima dată cap de coardă. Ceea ce a fost comic în acestă lungime a fost faptul că neavând noțiunea de lungime a corzii, după 50 de m, am regrupat, am tras cațiva m de coardă și s-a blocat ... m-am blocat și eu și am început să strig: S-a bloccaatt coardaaa!.Bineînțeles colegul nu mă auzea. Așa că, dupa mai multe tentative, am început să-l filez. Mă așteptam să îl văd cu 20 de m de coardă în mână și nervos. Însă nu a fost așa coarda chiar se terminase.

A fost un traseu superb, mi-a dat încredere și curaj pentru urmatoarele.

Turnul Ascuțit 5A și Creasta Frumoasă 3B

Dacă în primăvară visam la Turnul Ascuțit din Creasta Sanșil, în timp a devenit obsesie și acum realitate. După o pauză în care am bătut cărările Meridionalilor cu rucsacul în spate, într-o dimineață, în jurul orei 7, pornesc nerăbdătoare și plină de emoții spre Cheile Turzii. Avem o sete în mine de stâncă ,care abia așteptam să o potolesc. Cheile mi se deslănțuie în frumusețea lor iar de pe potecă studiez traseul și încerc să descifrez regrupările și linia lui.

Pentru încălzire și pentru a ajunge mai aproape de traseu, aleg să facem Creasta Frumoasă 3 B. În prima lungime îmi încerc scărițele și abilitatea de a le folosi. O lungime tehnică, cu o fisură bine pitonată cu un pas de VII, dar pentru mine de artificial. Încă două lungimi frumoase și mă dezleg din coardă. Privirea îmi este furată de peretele din dreapta și emoțile se amplifică cu fiecare pas. Cobor spre potecă, traversez Zurușul Lung.

Ajung la baza traseului unde deja îl privesc altfel , primii 10 m urc neasigurată după care mă leg la un copacel. În prima lungime aleg varianta cu surplombă și nu cea pe spituri. După ce scap de ea, traversez ușor dreapta, loc în care într-un moment de neatenție cad cu spatele la perete, ajung sub ultimul spit așa că fac și varianta pe spituri, bonus. Dacă până acum traseul ocolea creasta prin stânga, în a doua lungime scot nasul în creastă pentru câțiva metri cât să mă minunez de Peretele Ciorilor. A treia lungime, 40 m, am fost un pui de Dan Osman, fugărită nu de performanțe ci de furtună. A patra lungime mă duce pe o fața în trepte cu iarbă la cea mai frumoasă regrupare din Cheile Turzii .

Priveliște aeriană, sub ciocul de culoare galbenă vizibil din potecă. După încă două lungimi de creastă ca de obicei mă gândesc la următorul traseu. Peretele Porumbeilor îmi face cu ochiul și încet, încet ca un magnet Peretele Uriaș mă atrage tot mai mult.