Totul începe sâmbătă, în Piatra Fântânele, când doi căței străini, foarte înfometați dau târcoale zonei. În scurt timp un bătrân furios cu o bâtă în mână vine la mine: „Unde’s câinii? Batăi soarele că mi-or stricat două oi, da vorbitam io cu vânătoru să-i împuște!”. Așa că, duminică dimineață decid să îi iau cu mine pe munte pentru a-i salva de furia oamenilor din zonă. Îi ademenesc cu mâncare primii o sută de metri , iar următorii cu dragoste. Plini de energie și de joacă îmi transmit un sentiment de libertate și optimism.
Intru în pădure și țin banda roșie. Urc și tot urc timp în care încerc să le câștig încrederea. În prima poiană la un pahar de ceai facem cunoștință. Unul dintre ei, mai șmecher, este Yin iar celălalt mai timid Yang. Ne continuăm drumul liniștiți până în Poiana Terha unde Yin vine la mine cu o blană de oaie în gură pe care mândru o îngroapă bine pentru zile mai rele. Norii încep să se spargă și ies la iveală vârful Străcior și în depărtare și Pietrosul. Foarte greu dau de apă, izvoarele fiind probabil înghețate. Noroc însă că frigul îmi ține de sete. Jnepenii își fac apariția. Ajunsă în golul alpin rămân blocată. Soarele mai are un pic și apune. Grăbesc pasul și ajung pe vârful Străcior. Ceața, vânt, înca o ora de lumină așa că decid să o iau pe Piciorul Bistriciorului. Un apus apocaliptic mă ține în loc câteva minute.
În depărtare văd o poiană și o stână, însă drumul până acolo este o lungă aventură printre jnepeni. Cărarea este curățată de jnepeni, însă nu și de zăpadă. La fiecare pas câte o urmă de urs. Noaptea se lasă, cățeii sunt din ce în ce mai agitați. Cânt, încerc să fac gălăgie cu bețele și în același timp să îmi păstrez calmul. După ce ies dintre jnepeni , mă abat de la marcaj și cobor într-o poiană în căutarea stânei. O căsuță din lemn îmi aduce zâmbetul pe buze. Pe bârnele ei fiecare cioban și-a scris numele și anul în care a păstorit. Gătesc ceva bun, un ceai cald și toți ne punem la somn. Îmi țin respirația pentru a-mi ciuli urechile și orice sunet neașteptat îmi deschide mari ochii. Încerc să adorm, să treacă mai repede timpul. Spre dimineață lătratul câinilor mă trezește și imediat cum mă aude vorbind sar pe mine bucuroși și mă scutesc să mai merg la izvor să mă spăl pe față. Frigul îmi frica de a ieși din sac. Îmi iau inima în dinți, îmi fac repede bagajele și pornesc la drum. Tristețea mă cuprinde la gândul că dupa-masă cobor în Dornișoara și trebuie să mă despărt de ei. Eu știam, ei nu.
Țin banda roșie prin pădure, ajung în Curmătura Tihului, urc pe Vf. Gruiu și urmez Drumul Mariei Tereze. Încerc să prind punctul galben pentru a coborî la drumul forestier care duce spre Dornișoara. Ajung la Monumentul de la Gruiu de unde decid să cobor pe un drum marcat cu cruce neagră. Ajunsă la drumul forestier mă intersectez și cu punctul galben, marcaj recondiționat. Drumul spre Dornișoara este din ce în ce mai greu, mai trist. Nu imi venea să cred cât de tare m-am atașat de acești câini, care au venit cu mine necondiționat pe munte, pe care i-am salvat dar de care acum trebuie să mă despart. Ajunsă în sat, un localnic îmi spune că în zece minute pleacă trenul spre Vatra Dornei. Nu m-am putut uita în ochii lor. Am intrat în tren și îi auzeam cum plângeau la ușă. Ultima dată i-am văzut în geamul de la gară alergând după tren. I-am lăsat în libertatea lor de la poalele munților, cu speranța că o să ne mai întâlnim ...Fotografii : http://www.facebook.com/media/set/?set=a.306916955991462.91276.100000194805009&type=1&l=a6be1f8e47
Felicitari pentru tura..o descriere pe masura si ati prins o vreme din punctul meu de vedere perfecta pentru niste fotografii pe masura. Foarte bine ati facut ca ati luat ce doi catei cu voi chiar daca stiati ca la un moment dat tot trebuia sa va despartiti, dar macar i-ati salvat din mana unor oameni pusi pe fapte mari. Mi-a placut si astept urmatoarele relatari..:)
RăspundețiȘtergere