După o perioadă în care doar visam la ei, a venit vremea să îmi bag hainele în rucsac, să nu îmi pese ce spune nenea Meteo și dacă tot nu a venit zăpada la Cluj, să merg eu la ea. Așa că împreună cu bunul meu prieten Radu am hotărât că nu se mai poate așa.
Îmi era dor să calc pământul și să simt mirosul rece al muntelui. Să mă regăsesc.
Aveam nevoie de o tură în care să îmi hranesc fiecare celulă din corp cu culorile, vântul și mirosul brazilor din Piatra Craiului ...așa că drumul până la Brașov a fost destul de lung.
E sâmbătă dimineața și nerăbdători așteptăm trenul personal care ne va duce până în Zărnești. Împreună cu Bubu, cunoscător al zonei, urcăm spre cabana Curmătura pe Valea Râului Mare. Primi stropi de ploaie își fac apariția și vântul puternic ne dă bun venit. Urcarea este minunată, încerc să savurez fiecare pas.
Ajungem în locul în care ploaia se metamorfozează în ninsoare și Radu nu se abține să nu facă un bulgăre de zăpadă.
Ajungem în Poiana Zănoaga (1314 m) unde vizibilitatea din păcate e slabă, în schimb cărarea îngustă prin pădure până la cabană este ruptă din poveste. Este deja târziu, vremea nu este extraordinară așa că decidem să bem un vin fiert la apusul soarelui.
Cine se aseamănă se adună deci în scurt timp apar oameni cunoscuți.
Dumincă dimineța după ce savurăm răsăritul decidem să facem o plimbare până pe Piatra Mică (1816 m). Fără piolet și colțari nu riscăm să pornim pe creastă. Punctul albastru ne duce până pe Șaua Curmătura. Cu mare atenție urcăm până pe Creasta Pietrei Mici unde ne fotosintetizăm un pic și ne bucurăm de piesaj.
Dacă până acum când ajungeam pe un vârf îmi bătea inima de la efort acum îmi bate de emoții. Un sentiment de liniște mă cuprinde și cu lacrimi în ochi îmi iau rămas bun pe anul acesta de la munții mei. Batem palma, ne punem o dorință și pornim spre casă.
Singurul lucru frumos sigur din viața mea este muntele. E mereu acolo...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu