Marele traverseu și lungimea de turn. Piton, piton, piton ... îmi aduc aminte că cineva spunea că sunt spituri. Se schimbă un pic perspectiva dar nimic nu ne mai descurajează. Colegul de coardă se luptă cu scărițele, eu mă lupt să nu adorm. Îmi schimb poziția din minut în minut și cânt. După mult timp primesc semnalul de pornire și instant mă trezesc. Pitoanele sunt depărtate, așa că am nevoie de un pic de intuiție și rapiditate. Ajunsă sub tavan, își face apariția și renumita icoană, montată acolo de Octiavian Brătilă (Bulinel) autorul traseului. Încerc să mă echilibrez și să mulțumesc. Icoana este un strop de calm în agitația pe care o creezi încercând să treci cu bine de lungimea aceasta. Încet, încet simțeam cum greul trece, prizele sunt din ce în ce mai mari, și surpriză.
Pe o treaptă înierbată , stă un piton. Un cadou mai frumos nu se putea. Ajunși în regrupare sub turn ne tragem un pic sufletul. E destul de comodă, bine ar fi și niște umbră însă pretențile nu sunt mari. Ceea ce îmi doresc este să gust cât mai repede din lungimea de turn. Ultimul pas pe care trebuia să îl trec. Întrebările frecvente: E greu? O sa pot?, nu lipseau, și în scurt timp mi-a venit rândul. Nu m-am gândit decât la sentimentul pe care o să îl am când o să termin această lungime. Am dat tot ce am putut din mine, nu am stat nicio clipă să mă gândesc cum abordez pașii, am călcat în scărițe și ajunsă în vârf nu îmi venea să cred. A fost un sentiment unic, lacrimile s-au bucurat și ele de succes, într-un cuvânt euforie. Am reușit, de aici încolo puteam trece de orice obstacol.
Deja ora 16 luăm o scurtă pauză și ne pregătim de ultimele două lungimi. Ultima lungime o putem numi cireașa de pe tort. Totuși când crezi că ai trecut de greu , în ultima lungime, ultimul pas te așteapta un traverseu nu prea ușor. Scoat nasul în creastă și savurez apusul cu o satisfacție maximă.