Traversee, surplombe mici și iată-mă în Peretele Porumbeilor. De aici cățărarea devine mai dificilă, înaintez cu mare atenție să nu mă rătăcesc în traseele care urcă paralel: Peretele Porumbeilor sau Vigh Tibor, și regrupăm după 50 de m.Încă o lungime ușoară dar asigurată rar mă duce la baza lungimii cheie a traseului, pentru care aveam emoții.
Parca culoarea închisă a stâncii face pașii mai greu de trecut mai ales când sub tine stau 150 de m . Priveliștea din horn este de neuitat, păcat că nu am avut spațiu și curaj să o pozez. După 10 m de horn și o poziție în ramonaj, ieșirea este superbă , parcă ai simți nevoia de un piton în jur dar următorul este mult deasupra , așa că pui mâna pe stâncă și nu o mai lași. Un iuhuu sănătos marchează ieșirea în creastă.
Alt eveniment special în acest traseu a fost ultima lungime de creastă unde am pornit prima dată cap de coardă. Ceea ce a fost comic în acestă lungime a fost faptul că neavând noțiunea de lungime a corzii, după 50 de m, am regrupat, am tras cațiva m de coardă și s-a blocat ... m-am blocat și eu și am început să strig: S-a bloccaatt coardaaa!.Bineînțeles colegul nu mă auzea. Așa că, dupa mai multe tentative, am început să-l filez. Mă așteptam să îl văd cu 20 de m de coardă în mână și nervos. Însă nu a fost așa coarda chiar se terminase.
A fost un traseu superb, mi-a dat încredere și curaj pentru urmatoarele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu