Dacă-i bai, Baiului să fie....şi Neamţului

Dincolo de bucuria imediată pe care o simt când mă plimb prin natură, hoinăritul cu sau fără obiectiv pe creasta unui munte sau pe pașunile lui verzi, simt că persoana mea capătă formă și rost. Simt că totul în mine, fizic și spiritual, rezonează cu această escapadă.

Așa se face că joi seara mă urc în tren în căutarea următoarei ture. Am sperat că mă voi putea odihni cât de cât până în Predeal dar am ajuns să trag un pui de somn în gară, pe rucsac. Nu prea mult, căci plecarea e la ora 7, către cabana Cioplea de unde iau directia cabana Susai. Acolo, arunc o primă privire până pe Munții Neamțului, privire mă face să cread că în cam 3 zile voi ajunge acolo. Noroc că au fost de fapt 3 ore pe care le-am bătut pe marcajul triunghi roșu pe la cabana Ritivoi, Lacul Roșu și în sfârșit în golul alpin. Bine ar fi fost să am o hartă color pentru că am dat de un al doilea triungi care m-a pus un pic pe gânduri, însa intuiția mă ajută și mă duce pe cel bun.

Cel mai frumos moment al unei ture de creastă nu e atingerea celui mai înalt punct, ci ieșirea în creastă, momentul acela în care vezi ce e dincolo de muntele pe care îl urci de atâtea ore. Dincolo de Valea Prahovei stau Munții Bucegi, înzăpeziți ... iarbă, brazi, stânci, zăpadă, parcă sunt în Alpi!

Harta zice că ar trebui să fiu pe marcajul Bandă Roșie dar în jur, nimic, presupun că a existat și el cândva, de mult. Țin așadar culmea principală a Munților Neamțului, pe care o văd cum se pierde în depărtare. Știu că o voi urma, până seara vârf cu vârf. Mai întâi vârful Paltin apoi Neamțului, Șteflești, vârful Rus, până în culmea Petru-Orjogoaia, unde îmi aleg un loc de cort.

Îmi place să fiu matinală la munte, vreau să gust ziua din plin, de la răsărit, până la asfințit. Ora, data nu contează, sunt în ritm cu natura, nu cu ceasul. Dimineața, urmez ritualul cafea + sandwich + strârns cort + făcut bagaje și pornesc spre Munții Baiului. Ocolesc vârful Cazacu pe drum forestier, trec de Baiuțul, Baiul Mic iar sus pe Baiul Mare mă orientez cât pot. Vreau să găssesc Piscul Câinelui, pe care voi coborî în Sinaia.

În depărtare zăresc un 4x4 gonind în direcția mea. Dacă nu mi-am pierdut cumpătul pe traseu, dupa 5 minute îl pierd față în față cu mașina. Ca o sălbatică, nu știu în ce direcție să o apuc şi sincer, e prima oară îmi este frică să nu fiu lovită de mașină pe munte! Scap cu bine, dar bine ați venit înapoi la civilizație!... Mă uit de sus la Sinaia, în 2 ore voi fi acolo, până atunci mă bucur de Piciorul Câinelui și de pădurea de fagi bătrâni ce mă înconjoară. La coborîre, nevoia mă învață ... durerea de menisc mă face să descopăr o nouă metodă revoluționară de a coborî cele mai fioroase și mai abrupte pante, nu îmi vine să cred dar ca un rac, cu fața la pantă, scap ușor.

Înapoi, între oameni, fac o mica pauză la Bușteni în vizită la vechi prieteni și apoi mă urc în primul tren spre Cluj. Turele faine au darul de a te face să visezi mai departe, la altele, mai faine și mai ambițioase. E o resursă care deocamdată pare ... inepuizabilă.

Fotografii http://www.facebook.com/media/set/?set=a.225550597461432.73236.100000194805009&type=1&l=0d00ecd168

Hans Gorrrrrrrrra ...

Când prognozele spun ploaie, vânt, frig, nori, iaraşi ploaie ... ce tură mai bună pentru weekend decât o căţărare în poate cel mai expus traseu din Cheile Turzii: Hans Gora.
Aşadar, sâmbătă dimineaţa mă las ademenită de cerul perfect senin de afară şi mă urc în maşina lui Alin către Petreşti. Prietenii mei se pregătesc pentru Jencsi Bacsi, un traseu lung şi frumos în cel mai fain perete din Chei. Urc pe grohotiş, ocolesc Colţul Puşcariu şi mă opresc din când în când să îi mai fotografiez.
Mândră de noii mei papuci de căţărat aflu acum că îmi sunt cam incomozi ... Ei! ce să-i faci, trebuie să mai înduri câte puţin dacă vrei să te bucuri de cele mai frumoase peisaje. Savurez puţin liniştea, izolarea dar nu şi norii care încep să se strângă deasupra mea.
Colegul de coardă porneşte cu avânt în prima lungime, mai scoate câte un piton pe care şi-l dorea de mult la chei şi cântă de bucurie. Cam întortocheată şi înierbată lungimea dar plăcerea pe care o simţi când ieşi în sfârşit în creastă merită toată bălăureala.
Prima regrupare e după 45 m, la 3 pitoane. Alţi 10 m mă duc la două spituri care se pare că au fost băgate de curând aici ... super! Era fain dacă ştiam de ele. Lungimea 2 o termin deci aici, într-un loc mult mai comod şi mai sigur.
Epopeea începe ... vântul îşi arată puterile iar eu mă simt mică, amărâtă şi cam uşoară. A treia şi ultima lungime trece pe lângă fereastră şi mă scoate sus la cruce ... cam 55 de m de căţărare/înot împotriva curenţilor de aer. Sus la cruce mă aşteaptă 2 spituri noi-nouţe şi priveliştea înegrită de ploaie înspre Cluj. Aşa că fuga-fuga până la inelele de rapel de pe creastă. Manevrarea corzilor pentru rapel combinată cu clănţănitul dinţilor durează ceva . Un prusic la rapel nu strică niciodată, mai ales atunci când nu prea îţi simţi mâinile. Vai, chair numai scriind despre frigul pe care l-am îndurat mă determină să fac un ceai şi să mai trag o tură de haine pe mine! Ajung jos, haine de schimb, nici vorbă, deja sunt un strop mare de ploaie aşa că mă dezechipez şi ţin direcţia Cluuuuj.
Da, credem că prognezele sunt utile dar, câteodată, setea de munte mă face să nu ţin cont de ele.

De la Scăriţa în Cheile Râmeţului

Cum vine vremea bună, vin si ideile de ture, aşa ca după weekend-uri în care am fost la cătărat în Cheile Tureni, Turzii sau Aiudului, aleg să fac o tură cu rucsacul în spate şi să gust primavara. Toată săptamâna am urmărit vremea, prognoza era cam sumbră, însa nu m-am împiedicat de ea şi am ales o tura în Munţii Trascău.

Încep să cred ca nu sunt capabilă să merg într-o tură doar pentru o zi; de fiecare dată când pornesc cu acest plan, mă trezesc cu cortul şi izoprenul în spate.
Sâmbătă, 30 aprilie, ora 8 mă aflu în Observator. Cât timp stau la ocazie, trec pe lângă mine prieteni, iubitori de munte în frunte cu Aghi, care avea pe maşină vreo 4 biciclete. Până în Ocoliş, schimb două maşini, iar în jurul orei 10, îmi lungesc fericită noile beţe telescopice şi îmi fixez pe spate rucsacul.
Mă îndrept spre Rezervaţia geo-botanică Scăriţa-Belioara. Traversez satul Ocoliş, un sat curat şi pitoresc, unde toată lumea îşi ara pământul, unii trăgeau de boi alţii de cai ... eu de mine. La intrare în Runc, cotesc la stânga spre Cheile Pociovaliştei. Vremea înca ţine cu mine, triunghiul albastru îşi face cam rar apariţia ... bine ar fi prins şi o hartă ...

În sfârşit, sus pe platou mă simt iaraşi mare însă uitându-mă în jur, îmi dau seama cât de mică sunt de fapt. Mă fotosintetizez bine, trag un pui de somn domneşte şi mă bucur de peisaj, până când norii încep să se adune şi mă cam pun pe fugă.La revedere Scăriţa! Eu mă îndrept spre comuna Sălciua aşa că iau o maşină până în comuna Poşaga de Jos. Deja e seară, soarele apune şi îmi pictează stâncile în roz. Greu îmi stăpânesc entuziasmul pentru următoarea porţiune în plan: 4 km de şosea pe lângă tiruri ce gonesc cu 100 km/oră şi taie curbe. Bun venit înapoi la civilizaţie!Noaptea o petrec în Sălciua departe şi totuşi prea aproape de nenumăratele chefuri de 1 mai. Mă delectez puţin cu selecţiile muzicale aferente la o supă gătită pe primus.

Duminică dimineaţa, ceaţa începe să se ridice de pe văi , roua îmi udă bocancii, ceaiul clocoteşte, şi încet, încet mă trezesc. Mă îmbrăc bine, mă aşteaptă o zi lungă, mă gândesc că trebuie să ajung în Teiuş, să trec munţii, şi asta mă face să mă simt liberă şi ambiţioasă. Gata, trec Arieşul şi urmez marcajul crucea albastră, care mă va însoţi până în Cheile Râmeţului. Sorinel îmi face cu ochiul, zâmbesc şi bineînţeles, îmi umplu rucsacul cu hainele de pe mine.

Urc pe Valea Uncăseşti care mă duce până la Peştera Huda lui Papară: cea mai lungă din Munţii Trascău, cea mai denivelată, cea mai dificilă, cu cea mai mare sală, cu cea mai înaltă galerie, cu cel mai lung curs subteran, cu cel mai mare debit, cu cea mai mare cascadă, cu cea mai mare colonie de lilieci din Europa, cu cele mai lungi şi mai numeroase excentrite, cu cel mai mare depozit de chiropterit din Romania...gata. Ajung şi la casele de la cruce şi văd în depărtare Scăriţa şi Muntele Mare. Mai departe pe Valea Poienii până în Brădeşti. La tot pasul case şi gospodării vechi şi bine conservate. Din sat urmez Valea Brădeştiilor spre Cătunul Cheia, vale de care m-am îndrăgostit. Cu părere de rău mă apropiu de ultimul obiectiv : Cheile Râmeţului. Alegerea nu e prea grea, prefer oricând Brâna Caprelor, poteca expusă, mai puţin umblată şi spectaculoasă decât înghesuiala specifică de 1 mai prin defileu.