Dacă-i bai, Baiului să fie....şi Neamţului

Dincolo de bucuria imediată pe care o simt când mă plimb prin natură, hoinăritul cu sau fără obiectiv pe creasta unui munte sau pe pașunile lui verzi, simt că persoana mea capătă formă și rost. Simt că totul în mine, fizic și spiritual, rezonează cu această escapadă.

Așa se face că joi seara mă urc în tren în căutarea următoarei ture. Am sperat că mă voi putea odihni cât de cât până în Predeal dar am ajuns să trag un pui de somn în gară, pe rucsac. Nu prea mult, căci plecarea e la ora 7, către cabana Cioplea de unde iau directia cabana Susai. Acolo, arunc o primă privire până pe Munții Neamțului, privire mă face să cread că în cam 3 zile voi ajunge acolo. Noroc că au fost de fapt 3 ore pe care le-am bătut pe marcajul triunghi roșu pe la cabana Ritivoi, Lacul Roșu și în sfârșit în golul alpin. Bine ar fi fost să am o hartă color pentru că am dat de un al doilea triungi care m-a pus un pic pe gânduri, însa intuiția mă ajută și mă duce pe cel bun.

Cel mai frumos moment al unei ture de creastă nu e atingerea celui mai înalt punct, ci ieșirea în creastă, momentul acela în care vezi ce e dincolo de muntele pe care îl urci de atâtea ore. Dincolo de Valea Prahovei stau Munții Bucegi, înzăpeziți ... iarbă, brazi, stânci, zăpadă, parcă sunt în Alpi!

Harta zice că ar trebui să fiu pe marcajul Bandă Roșie dar în jur, nimic, presupun că a existat și el cândva, de mult. Țin așadar culmea principală a Munților Neamțului, pe care o văd cum se pierde în depărtare. Știu că o voi urma, până seara vârf cu vârf. Mai întâi vârful Paltin apoi Neamțului, Șteflești, vârful Rus, până în culmea Petru-Orjogoaia, unde îmi aleg un loc de cort.

Îmi place să fiu matinală la munte, vreau să gust ziua din plin, de la răsărit, până la asfințit. Ora, data nu contează, sunt în ritm cu natura, nu cu ceasul. Dimineața, urmez ritualul cafea + sandwich + strârns cort + făcut bagaje și pornesc spre Munții Baiului. Ocolesc vârful Cazacu pe drum forestier, trec de Baiuțul, Baiul Mic iar sus pe Baiul Mare mă orientez cât pot. Vreau să găssesc Piscul Câinelui, pe care voi coborî în Sinaia.

În depărtare zăresc un 4x4 gonind în direcția mea. Dacă nu mi-am pierdut cumpătul pe traseu, dupa 5 minute îl pierd față în față cu mașina. Ca o sălbatică, nu știu în ce direcție să o apuc şi sincer, e prima oară îmi este frică să nu fiu lovită de mașină pe munte! Scap cu bine, dar bine ați venit înapoi la civilizație!... Mă uit de sus la Sinaia, în 2 ore voi fi acolo, până atunci mă bucur de Piciorul Câinelui și de pădurea de fagi bătrâni ce mă înconjoară. La coborîre, nevoia mă învață ... durerea de menisc mă face să descopăr o nouă metodă revoluționară de a coborî cele mai fioroase și mai abrupte pante, nu îmi vine să cred dar ca un rac, cu fața la pantă, scap ușor.

Înapoi, între oameni, fac o mica pauză la Bușteni în vizită la vechi prieteni și apoi mă urc în primul tren spre Cluj. Turele faine au darul de a te face să visezi mai departe, la altele, mai faine și mai ambițioase. E o resursă care deocamdată pare ... inepuizabilă.

Fotografii http://www.facebook.com/media/set/?set=a.225550597461432.73236.100000194805009&type=1&l=0d00ecd168